Miss Peregrine ~ Ransom Riggs

bookpic-5-miss-peregrine-85021Această recenzie se referă la întreaga trilogie – Miss Peregrine, Orașul pustiu, Biblioteca sufletelor. Această serie m-a fascinat de-adreptul și m-a dus într-o cu-totul altă lume. În această recenzie voi încerca să vă captivez și mă voi strădui să nu includ spoilere. De reținut că subiectul este foarte complex și este imposibil de rezumat pentru a putea fi de înțeles, așa că vă voi explica cât mai simplu pot.

Seria începe cu volumul Miss Peregrine. În acesta, Jacob, un tânăr aparent-normal este atras într-o lume (sau mai bine spus dimensiune) a copiilor cu superputeri prin intermediul bunicului său. Acești copii cu superputeri au fost nevoiți să se retragă într-o ”buclă temporală” susținută de dădacele lor (femei care pot lua forma unor păsări) pentru a sta separați de oamenii normali. Într-o buclă temporală, copiii trăiesc aceeași zi până la nesfârșit. Jacob reușește să ajungă în bucla temporală în care a fost și bunicul său, cunoscând oameni și făcându-și prieteni, astfel descoperindu-și talentul și misiunea.

Al doilea și al treilea volum, Orașul pustiu și Biblioteca sufletelor , sunt doar continuări ale aventurii lui Jacob și a prietenilor săi.

library-of-soulsAceastă serie se distinge prin unicitatea subiectului, lipsa clișeelor, imprevizibilitate și prezența unor poze/ilustrații care ajută cititorul să-și imagineze această lume și îl introduc în viața lui Jacob. Un alt aspect care m-a fascinat la această trilogie este modul de îmbinare a romantismului (relația dintre Jacob și Ema) cu dramatismul situației și felul cum autorul jonglează cu realitatea și fantezia.

Vă recomand această serie cu încredere! (Nu veți regreta)

Arta crimei ~ Michael White

arta-crimei_1_fullsizeNe-am întors la romanele polițiste. Această carte mi-a fost recomandată de o prietenă căreia i s-a părut interesantă. Ei bine… eram înnebunită după cartea astea. Modul în care sunt săvârșite crimele și de aranjare al acestora și cadrul… tot! Totul a fost bine organizat și pus la cale.

În acest roman polițist, detectivul Pendragon are de rezolvat un puzzle, de urmărit un criminal în serie. Aceste crime gravitează în jurul lumii artiștilor, întrucât cadavrele sunt aranjate în așa fel încât să ilustreze anumite picturi celebre. Ceea ce face cartea asta să fie mai specială sunt anumite capitole din carte care reprezintă scrisori, vechi de 100+ ani. Acestea povestesc viața unui criminal în serie care își descoperă nevoia de a ucide încă din tinerețe. Din coincidență, acesta se dezvoltă în viață pe plan artistic deoarece unii învățători îi observă talentul la pictat/desenat. Aceste scrisori nu par să aibă nicio relevanță pentru subiect în sine, întrucât sunt datate cu 100 de ani în urma evenimentelor din prezent. Tind să cred că scriitorul a vrut să facă o referire la criminalul în serie Jack Spintecătorul pentru că scrisorile au fost menționate doar de 2 ori în subiect și nu mi s-a părut a fi un detaliu important în prinderea criminalului.

Mi-a plăcut cartea, deși sfârșitul e imprevizibil (pentru mine într-un mod dezamăgitor), ca toate romanele polițiste, de altfel. Nu vă spun mai multe ca să nu stric farmecul de a o citi. Recomand!

De vorbă cu Emma ~ Vitali Cipileaga

934671De vorbă cu Emma” nu este o carte pe care să o citești dintr-o răsuflare. E o carte pe care o citești toată viața. E o carte pe care o trăiești. Când vrei un sfat, sau te simți pierdut în viață, vorbește cu Emma.
Această carte conține sfaturi în legătură cu diverse situații în viață, majoritatea referindu-se la dragoste, dar nu numai. Eu nu am înțeles la început prefața cărții care spunea că citind această carte, trăiești împreună cu personajul propria ta poveste de viață. Ei bine, acest roman conține dialoguri între Greg și Emma, soți, din câte mi-am dat seama, rânduri scrise de ei prin care poate îți vei găsi calea.

Viața te poate pune la zid în orice clipă și poți plânge și râde în același timp.

Oamenilor nu le pasă ce ai pe suflet, Greg. Se uită cu cine ești, ce ai făcut, cum ai greșit… asta e specialitatea lor.

Nu există oameni răi. Există doar oameni nefericiți.

Christine ~ Stephen King

Dragostea este bătrânul măcelar. Dragostea nu este oarbă. Dragostea este un canibal cu o perspicacitate extrem de acută. Dragostea este ca o insectă; întotdeauna este înfometată.
Ce mănâncă? am întrebat eu fără să-mi dau seama că am de gând să vorbesc. Fiecare părticică a mea, în afară de gură, considera aberantă întreaga discuție.
Prietenia, a spus George LeBay. Mănâncă prietenia.

Herbie, is that you? Glumesc. Dar truthfully, cartea mi-a amintit de filmul cu Herbie, motiv pentru care am și cumpărat-o :))  Știu, știu… nu au nicio legatură, mai ales pentru că Christine e un roman horror. Mi-a luat foooarte mult timp să o termin, dar am reușit până la urmă, 600 de pagini af.

Romanul prezintă povestea unui automobil care pare a fi posedat de forțe malefice supranaturale.

–e puțin spus. Christine are o personalitate. Christine e posesivă și crudă. Își poate purta singură de grijă. Dennis și Arnie pot confirma asta. Cei doi erau cei mai buni prieteni până când Arnie s-a îndrăgostit de Christine și a cumpărat-o într-o stare foarte proastă, după care a devenit obsedat de restaurarea acesteea. Christine a avut grijă să se ocupe de toți cei care îi stăteau în calea lui Arnie.

Personal, nu mi s-a părut chiar așa horror. Stilul de ucidere al Christinei este previzibil. Iar când se lasă ceața sau se văd faruri din depărtare, deja știi ce urmează să se întâmple. Descrierea faptelor este altă poveste, ceea ce duce mai mult a gore.

Mie mi-a plăcut în cele din urmă, măcar finalul e imprevizibil. Recomand fanilor lui Stephen King.

Orașe de hârtie ~ John Green

Singura carte de John Green (din câte am citit până acum) care m-a dezamăgit. Probabil unul dintre motivele pentru care mi-a luat o GRĂMADĂ de timp să o termin (aprox. o lună, cu toate re-citirile).

Quentin și Margo (Roth Spiegelman) erau prieteni foarte buni încă din copilărie, locuind în același cartier. Din câte am înțeles, o întâmplare (faptul că au găsit un cadavru) i-a distanțat un pic până într-o noapte când Margo apare la geamul lui Quentin și îl invită la o nouă aventură, o grămadă de planuri ingenioase prin care se răzbună pe iubitul ei și alți prieteni. Numai că, în următoarea zi Margo dispare. De tot.  Orbit de dragostea pe care o are pentru ea și de indicile pe care le lasă Margo pentru el, Quentin decide să le urmeze, uneori chiar cu riscul de a renunța la prieteni sau/și la familia sa.

În primul rând, nu mi s-a părut deloc stilul lui John Green. Cărțile lui tot timpul m-au făcut să mă gândesc în profunzimea lucrurilor iar acțiunile personajelor aveau de cele mai multe ori o gândire rațională. Dar să fim serioși… cine decide să lipsească de la propria ceremonie de absolvire pentru a urma niște indicii (care nici nu sunt indicii cu siguranță) să găsească o fată care aparent vrea o grămadă de atenție? Oh, și cei trei extra-best-friends care îl urmează în călătoria asta foarte lungă și probabil-nefolositoare. Știu, știu, ficțiune and stuff, dar mi s-a părut prea tras de păr… 😦

În al doilea rând, sfârșitul. A fost atât de … ambiguu. I dunno, m-a lăsat rece. Nu vreau să vă dau spoilere majore sau altceva, dar a fost, nu știu, aiurea. Poate nu am înțeles pe deplin cartea, deși mi s-a părut destul de ”la subiect”.

În fine, eu o recomand din pur respect pentru John Green și dacă o citiți și credeți că am înțeles eu ceva greșit, vă rog luminați-mă și pe mine.

Citate:

Mereu m-am gândit că a iubit atât de mult misterele, încât a devenit ea însăși unul.
Ea a ridicat un picior și și-a lăsat toată greutatea pe mine când am executat această mișcare. Ori a avut încredere în mine, ori a vrut să cadă.
E atât de greu să pleci – până ce pleci. Și apoi devine cel mai ușor lucru din lume.
Orașul era de hârtie, dar amintirile nu erau.
Veșnicia e compusă din clipele prezente.

Jocul ielelor ~ Camil Petrescu

Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, foarte răspândite în superstiții;  se crede că apar mai ales noaptea la lumina lunii, în hore, în locuri retrase, dansând goale, mai rar cu veștmânt de zale, sau înfășurate în văluri transparente și cu clopoței la picioare; dacă trece cineva pe locul unde fac ele hora sau pe unde au jucat Ielele, îl pocesc, și omul nu se mai face bine nici cu leacurile babelor, nici cu ale doftorilor.

Aș putea spune că Jocul ielelor de Camil Petrescu este prima dramă pe care am înteles-o, pot să spun, cât de cât.  Aparent, din cauza complexității ei, premiera piesei pe scenă a avut loc abia după 50 de ani după scrierea sa. Mi s-a părut interesant că se cunoaște originea ideii, subiectul dramei fiind generat de bătaia cu flori la șosea conjugată cu revolta împotriva celor care ignorau tragedia de la Verdun.

În principiu, îl avem ca personaj principal pe Gelu Ruscanu, directorul redacției unui ziar socialist, care este devorat în egală măsură de logică și pasiune. Gelu Ruscanu primește o scrisoare de la Maria Sinești, soția ministrului justiției și fosta sa amantă, în care aceasta îl anunța că soțul ei a comis o crimă. Gelu intră astfel într-un conflict politic, întrucât amenința ministrul cu publicarea acestui document incriminator. Pentru a evita acest lucru, multă lume a încercat să-l convingă pe director să renunțe la publicarea scrisorii, dar Gelu nu accepta compromisuri, ci credea în dreptatea absolută. De-a lungul acestor încercări, Gelu află că tatăl său pe care îl respecta și care credea că a murit în urma unui accident de vânătoare, s-a sinucis din cauza unei actrițe, femeie pe care o iubea. Această descoperire l-a făcut să se simtă trădat, la fel cum s-a simțit și în iubire. În final, Gelu Ruscanu găsește soluția extremă și se sinucide, ca un gest de revoltă, astfel refăcând destinul tatălui său.

Acest personal este destul de complex… el intră în conflict cu toată lumea și descoperă că modelul lumii reale nu este același cu modelul său interior, și incapacitatea sa de a se adapta  împreună cu orgoliul său nemăsurat ”l-au pierdut”.

Câteva citate care mi-au plăcut…

O iubire care nu este eternă, nu este nimic… o iubire adevărată înseamnă să nu poți gândi contrariul ei
Sinuciderea este o demonstrație de forță.
O inimă e prea puțin lucru între două blocuri de răutate…

Recomand!

Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război ~ Camil Petrescu

Am mai citit o carte pentru şcoală, din care am dat chiar lucrare de verificare a lecturii în prima zi de şcoală din semestrul II. Cred că vă puteţi imagina ce gust mi-a lăsat… Oh well. Nu mai contează. Am terminat cartea într-o săptămână în care am lălăit-o cu 30-50 de pagini pe zi. Dar până la urmă am terminat-o. Are 300 de pagini şi am rezumat-o oral de câteva ori, aşa că voi încerca să o sintetizez cât mai mult.

Romanul este structurat pe două părti evidenţiate chiar de titlu: „Ultima noapte de dragoste” şi „Întâia noapte de război”. În prima parte, protagonistul, aflat la popota ofiţerilor, ne povesteşte despre povestea sa de dragoste cu Ela, soţia lui, pe care o bănuia că îl înşală. După ce Ştefan a moştenit o avere mare de la un unchi de-al său, Ela s-a schimbat şi a vrut să intre în lumea „mondenă”, influenţată de verişoara soţului ei, Anişoara. Într-o excursie la Odobeşti, Ela îşi ignoră soţul şi se apropie de dansatorul Grigoriade cu care îşi petrece timpul. Ştefan devine gelos şi se gândeşte la despărţire. Au urmat mai multe experienţe care l-au făcut pus pe Ştefan pe gânduri dar, fără a o prinde în flagrant, acesta nu s-a putut decide să divorţeze. În a doua parte a romanului, regimentul lui Ştefan este chemat la război şi sunt ilustrate unele dintre întâmplările prin care acesta a trecut. La sfârşitul războiului, protagonistul se întoarce la Bucureşti pentru a se întâlni cu soţia sa şi cei doi se despart. Ştefan îi lasă o casă la Constanţa cu toate bunurile şi amintirile, tot trecutul lor. Finalul este deschis şi lasă loc interpretărilor multiple.

Ok. Să zicem că subiectul este uşor, chiar dacă partea cu războiul a fost o lectură destul de greoaie. Ceea ce m-a deranjat pe mine a fost încăpăţânarea şi chiar naivitatea protagonistului, care după toate escapadele soţiei sale şi nopţile în care nu venea acasă, acesta încă căuta în adâncul inimii o explicaţie pentru comportamentul ei doar pentru a o ierta, din dragoste presupun. Dragoste care, dovedită şi în acest roman, orbeşte. El este incapabil de a vedea adevărul din cauza ei.  Chiar mi-a fost milă de el, de felul în care Ela a profitat de brusca sa îmbogăţire doar pentru aş găsi pe altul…

Un alt lucru interesant a fost opinia lui Ştefan în legătură cu căsnicia. Acesta a susţinut faptul că doi soţi au drept de moarte unul asupra celuilalt, dar când a fost pus în faţa situaţiei, nu a putut să-şi ucidă soţia sau amantul, probabil că nu a avut timp. Dar a precizat mai târziu că acesta a fost un lucru bun, sfărşind prin a se despărţi, el, care nu credea în divorţ.

Presupun că a fost o carte bunicică… cam „picantă” pentru clasa a X-a, din punctul meu de vedere, prea multe detalii. Dar este pentru examenul de BAC, aşa că v-o recomand!

Previous Older Entries

Din dragoste pentru carti

blog, carti, recenzii, pozitivism, motivatie

Krisszu si jurnalul fermecat

Eu și gândurile mele reale, pure fără o mască albă ce ascunde imperfecțiunea.(Confesiunile unei dependente de lectură)

My bookish world

Andreea's Blog

Lizzy's Obsessive World...!

Only Romantic and Fantastic Stories! ~Just For You~

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

Books Corner

The Real Fantasy World

Cărți nemuritoare

Un blog cu, și despre cărți